Așa... să nu uităm vremurile când toată lumea muncea, când toți aveau așadar locuri de muncă și nu frecau menta pe net șomeri și amărâți dar cu iphone din banii părinților.
O, tempora! O, mores!
ps. leneșul: mi-e atât de lene încât chiar și menta o vreau frecată :)))))
DE ZIUA MUNCII, DESPRE NE-MUNCĂ
Cică 1 din 4 tineri de peste 21 de ani stă acasă, nu are un loc de muncă. Cică se simte bine așa; cred și eu ! :) Problema este că nici nu are vreo tresărire că ar trebui să facă ceva în această direcție și chiar i se pare firesc să nu se streseze, pentru că ” ai lui” îi asigură traiul de zi cu zi. Nu vede de ce să se obosească atâta timp cât are spatele asigurat. Ei sunt cei care nu au nici o motivație în viață, nici un ideal profesional, nici o dorință de evoluție personală sau în carieră.
Așa cum am mai scris de nenumărate ori aici, părinții eșuează în postura de primi educatori ai copiilor lor. Văd deseori părinți care refuză ideea de a-i trimite, de exemplu, la un job de vară pentru a strânge bani de vacanță. Greșeala părinților constă în faptul că nu știu să le cultive odraslelor lor o atitudine corectă față de muncă. Care nu înțeleg că e nesănătos din punct de vedere mental și emoțional ca un tânăr să trăiască pe spinarea ” alor săi”, chiar dacă este apt de muncă.
Eu cunosc elevi, în schimb, care vor să învețe repede o meserie și să fie independenți, care lucrează încă din timpul studiilor ( liceu/facultate) ca să se întrețină, care își iau joburi de vară sau fac voluntariat ca să capete experiență. Dar ce te faci cu mentalitatea celorlalți? CeI care au fost atât de bine de-responsabilizați de ” ai lor” încât nu mai au nici un fel de conștiință socială, profesională, civică. Atât de mult li s-au atrofiat aceste simțuri încât statul acasă pe banii ” alor lor” li se pare cel mai firesc lucru din lume.
Pe de altă parte, școala are partea ei de vină!
Un sistem educațional eficient ar trebui, cred eu, să imprime copiilor o atitudine corectă față de studiu, de muncă, de oameni, de viață. Față de profesie, oricare ar fi ea. Ar trebui să le ofere repere corecte despre ceea ce sunt, și mai ales, despre ceea ce ar putea și deveni prin școală. Să le cultive copiilor ideea de a-i pregăti pentru ceea ce înseamnă viață reală, inclusiv o meserie care să le asigure independența financiară.
Toți doresc un viitor mai bun pentru copii. Dar de aici și până a le oferi totul pe tavă, fără ca ei să facă nici un efort, nici măcar de a prețui ceea ce primesc...
Motivul ” doar pentru voi muncesc și mă sacrific” l-ar putea face pe tânăr să se învețe cu faptul că sprijinul financiar al părinților i se cuvine la orice vârstă, necondiționat ! Mare greșeală! Așa se dezvoltă toleranța scăzută la frustrare, diminuarea motivației, de-responsabilizarea, goana după consum, infantilismul, lipsa unei viziuni asupra viitorului, pierderea contactului cu realitatea și implicit, o prăpastie care se cască tot mai mult între lumea lor și lumea exterioară, pentru care nu sunt pregătiți.
Prin prisma meseriei mele am avut de-a face cu mulți tineri, am lucrat cu ei și lucrez în continuare.
Și lucrez nu doar cu elevi de elită, de la liceul meu de elită. De când am ieșit din sistem mi-am diversificat munca, sunt bucuroasă să-mi fac eu programul și a fost o mare provocare să lucrez și cu tineri de la alte licee, mai puțini norocoși din multe puncte de vedere. Am tras o concluzie amară: acești tineri sunt, în marea lor majoritate, handicapați funcțional. În marea lor majoritate, nu toți. De pe băncile școlii ie tineri îndopați cu mate și info, care se descurcă cu greu în situații plecând de simplă conversație, și culminând cu viața personală sau relații cu părinții sau cu cei din jur. Elevi care nu citesc, nu vor să discute nimic și nu-i interesează nimic. Și ce mă uimește este faptul că părinții sunt puși în situația de a dialoga cu niște ființe goale de conținut, rupți de realitate și vârâți în virtual. De aici și până la conflict e doar o chestiune de timp.
Ceea ce mă uimește este impasibilitatea părinților în a recunoaște că au o problemă cu plozii, că-i scapă din mâini și nu mai pot dialoga cu ei. Mă uimește crearea copilului tâmpit exact de către părinți, prin punerea la dispoziția copilului a tot ce lui îi debitează prin minte, de cele mai multe ori ca să scape de el, să stea părintele liniștit, pe net sau aiurea. Iar la un moment dat dacă părintele vrea să schimbe foaia pentru că vede că progenitura nu l mai ascultă, începe să l amenințe că l privează de
cele electronice pe care i le pusese la dispoziție până acum, dar e prea târziu, se mai poate face nimic, iar dacă se intervine cu forța, copilul va reacționa cum știe el mai bine: se va revolta prin mai multe căi: ura față de părinti, fuga de acasă, alcool, tutun, droguri, prostituție. Unii tineri își înjură părinții fără nici o reținere, făcându-i distruși, cu mentalități învechite, etc.
Dar în același timp mă bucur enorm când văd și tineri faini, ce-i drept tot mai puțini, cu care poți dialoga, care au un reper în viață, care nu trăiesc la întâmplare, care sunt preocupați de ceea ce fac, de viitorul lor. Din păcate sun din ce în ce mai puțini, restul de tineri fiind tot mai alienați, mai tâmpiți și mai degenerați. E generația Mall-ului, a poșetelor, a fast food-ului, a botoxului, a formei fără fond, a selfiului în baie, a blugilor rupți în genunchi, a falsității la toate nivelele. O generație copy-paste.
Prin prisma meseriei mele am avut de-a face cu mulți tineri, am lucrat cu ei și lucrez în continuare.
Și lucrez nu doar cu elevi de elită, de la liceul meu de elită. De când am ieșit din sistem mi-am diversificat munca, sunt bucuroasă să-mi fac eu programul și a fost o mare provocare să lucrez și cu tineri de la alte licee, mai puțini norocoși din multe puncte de vedere. Am tras o concluzie amară: acești tineri sunt, în marea lor majoritate, handicapați funcțional. În marea lor majoritate, nu toți. De pe băncile școlii ie tineri îndopați cu mate și info, care se descurcă cu greu în situații plecând de simplă conversație, și culminând cu viața personală sau relații cu părinții sau cu cei din jur. Elevi care nu citesc, nu vor să discute nimic și nu-i interesează nimic. Și ce mă uimește este faptul că părinții sunt puși în situația de a dialoga cu niște ființe goale de conținut, rupți de realitate și vârâți în virtual. De aici și până la conflict e doar o chestiune de timp.
Ceea ce mă uimește este impasibilitatea părinților în a recunoaște că au o problemă cu plozii, că-i scapă din mâini și nu mai pot dialoga cu ei. Mă uimește crearea copilului tâmpit exact de către părinți, prin punerea la dispoziția copilului a tot ce lui îi debitează prin minte, de cele mai multe ori ca să scape de el, să stea părintele liniștit, pe net sau aiurea. Iar la un moment dat dacă părintele vrea să schimbe foaia pentru că vede că progenitura nu l mai ascultă, începe să l amenințe că l privează de
cele electronice pe care i le pusese la dispoziție până acum, dar e prea târziu, se mai poate face nimic, iar dacă se intervine cu forța, copilul va reacționa cum știe el mai bine: se va revolta prin mai multe căi: ura față de părinti, fuga de acasă, alcool, tutun, droguri, prostituție. Unii tineri își înjură părinții fără nici o reținere, făcându-i distruși, cu mentalități învechite, etc.
Dar în același timp mă bucur enorm când văd și tineri faini, ce-i drept tot mai puțini, cu care poți dialoga, care au un reper în viață, care nu trăiesc la întâmplare, care sunt preocupați de ceea ce fac, de viitorul lor. Din păcate sun din ce în ce mai puțini, restul de tineri fiind tot mai alienați, mai tâmpiți și mai degenerați. E generația Mall-ului, a poșetelor, a fast food-ului, a botoxului, a formei fără fond, a selfiului în baie, a blugilor rupți în genunchi, a falsității la toate nivelele. O generație copy-paste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu