miercuri, 17 februarie 2016

Mon anniv

...Și ca să nu treacă luna februarie cu atâtea sărbători, să aducem la zi pagina, pentru că urmează luna martie cu alte sărbători, la  fel de faine.
Mes  chers élèves din clasa a XII a C...nu pot spune că mi-au făcut o surpriză, este al patrulea tort de ziua mea, în fiecare clasă de liceu începând cu clasa a IX a au procedat la fel. Mereu s-a întâmplat altfel, iar emoțiile au fost mari anul acesta având în vedere că ei sunt în clasă terminală. Patru ani împreună- au fost frumoși!!!-, o clasă puțin numeroasă, foarte cuminte cu elevi conștiincioși- aproape toți cu medii anuale peste 9. În ziua respectivă câțiva din ei lipseau de la dirigenție pentru a participa la un concurs de matematică. Deci nu au gustat din tort....și a fost atât de bun...” maro, cu gust de ciocolată”, așa cum spuneam eu când eram mică atunci când eram întrebată ce dulciuri îmi plac.



 ” La mulți ani”, pe mai multe voci :))) ( suntem puțini, unii sunt la concurs de mate, cum am spus)
nu înainte de a se amuza un pic de emoțiile mele...

perfecțiune, la formă și gust



tortul se mănâncă pe loc, în clasă, de toată lumea...și mereu rămâne un pic și pentru tati

Cu băieții mei

sunt o răsfățată, asta e! :)))

După școală am sărbătorit în doi
 cu somon, preferatul meu


Venind noi, așa, liniștiți spre casă, am ” dat un ocol”, cum zice el...și am vorbit despre multe cele...E prima dată când am atins subiectul celor 3 zile acum că s-a putut vorbi detașat, și am aflat fără surprindere că și el a fost la fel de șocat ca mine de acel comportament, că nu mai recunoștea persoana, că schimbarea a fost atât de evidentă în  rău încât și el a realizat, chiar în dimineața sosirii, că ceva nu e în regulă... Pentru că eu, chiar atunci la masa de prânz, ( când își arunca în scârbă bucăți de mâncare în gură, cu mâna, aproape sfidător) cum începuserăm să-l întrebăm ce planuri are, eu deja începusem să i promit că vom suporta școala de șoferi...chiar eram în stare să i iau o mașină, ...și nu-s vorbe în vânt...o mașină la mâna a doua ok pentru început nu e deloc scumpă. Un elev de-al meu a primit cadou de 18 ani un Volvo de toată frumusețea, din 2000, cu 1700 euro. Deci câte mașini de acest gen puteam noi lua? Vreo 4 sau 5, cel puțin. Deci nu era o problemă. Apoi eu începusem să spun că luni vom merge la optica să schimbăm ochelarii care erau rupți...după amiază la mall să luăm haine, etc. Tati nu știa cum să -mi facă semn că nu e cazul încă să vorbim despre toate astea...și tot zicea...” să mai vedem, mai stăm puțin, deocamdată mai așteptăm”.  Apoi, când am văzut că fără nici un comentariu l-a dus la gară,  peste 3 zile după tot ce a fost, seara, la întoarcere,  mi-a spus că motivul pentru care a zis să mai așteptăm s-a văzut în ceea ce s-a întâmplat. Pentru că el a simțit că ” ceva nu e în regulă” cu băiatul chiar de când a sosit,  de aceea nu m-a lăsat să acționez și nici măcar să-i promit ceva .Si rezultatul a fost acesta


Reactualizare : 
26 februarie 2016
( postez aici fiindcă are legătură cu subiectul)

FOARTE IMPORTANT:

De pe data de 25 februarie 2016 se recunoaște alienarea părintească ( ADICĂ EDUCAREA COPILULUI  PENTRU  A-L  URÎ  PE   CELĂLALT   PĂRINTE)

Art. 1  ” Se recunoaște fenomenul alienării parentale/ înstrăinării ca formă de abuz psihologic ( emoțional) sever asupra copilului, constând în activitatea de denigrare sistematică a unui părinte de către celălalt părinte, cu intenția alienării ( înstrăinării) copilului de către celălalt părinte”

Este hotărâre publicată în Monitorul Oficial, hotărâre care pentru noi vine târziu ca să se mai repare ceva, dar cel puțin alte forme de viață cărora li se încredințează copilul vor trebui să știe de la început că vor plăti scump dacă vor duce o activitate constantă de denigrare a tatălui în fața copilului, acestea considerându-se  infracțiuni.

Iar aceste forme de viață mai trebuie să știe că  divorțul este doar între părinți, nu între părinte și copil.
Sper ca toți părinții care au copii proveniți din diverse divorțuri să ia act de această hotărâre și să nu mai supună copiii, care nu au nici o vină, la traume sufletești  prin sădirea urii față de celălalt părinte. Pentru că, trebuie spus că nici un tată nu pleacă de acasă de bine ce-i este. Pleacă atunci când își dă seama că nu are cu cine să meargă mai departe într-o căsnicie, că partea cealaltă nu se poate ridica la standardele cerute de idealurile  lui despre viața de cuplu, de familie. Și atunci e normal să se  meargă  pe drumuri diferite și să trăiască fiecare conform standardelor sale, dar fără a sădi în sufletul și mintea copilului ura față de tată, denigrându-l fără încetare încât în final copilul chiar crede tot ce aude zi de zi, mai ales când nu are posibilitatea să audă tot adevărul în ceea ce s-a întâmplat, realitatea adevărată. 

Pentru că: așa cum părintele care stă cu copilul are dreptul de a ține legătura cu el, tot astfel părintele la care locuiește copilul are OBLIGAȚIA de a facilita această legătură. Din păcate, în unele familii copilul este învățat de părintele cu care stă mai mult să se depărteze de celălalt părinte - cercetătorii au stabilit că, trăind într-un mediu ostil pentru părintele care nu are custodia, copilul poate fi afectat de sindromul  alienării parentale : se va înstrăina de acest părinte, se va transforma treptat într-o persoană negativistă, frustrată, chiar violentă, condusă de sentimente de neajutorare sau de ură și răzbunare.  ( în situația noastră aproape toate acestea s-au verificat, din păcate...Doar la violență nu s-a ajuns în cele 3 zile, din fericire, pentru că am luat măsuri urgente. Nu se putea conviețui în felul acesta, nici măcar 2 săptămâni cât ar fi fost sejurul, nimic nu se mai făcea de plăcere după manifestările lui. Eu, cel puțin, nu aș mai fi putut să i fac din suflet bunătăți așa cum îi făceam când era mic și neatins încă de această ură. Face cineva  din obligație pentru că acesta este contractul...Noi nu aveam nici un contract :))))) 
Doar cel de bun simț,  care a lipsit cu desăvârșire. :))
Am zis!
Și cu aceasta s-a încheiat acest subiect.